Ùn mi veni micca à chì stonda pricisa avemi lacatu corra a vita vera. Forsa u ghjornu duva i nostri stacchi ani principiatu à batta più forti cà i nostri cori. Oghji, semi à mezu à una razza nova : u zombì numericu. Hè da partuttu. T’hà sempri una forma umana, si movi, un pocu, ma a so anima hè in altrò, suchjata da un screnu più chjucu cà un palmu.
I gesti sò divintati rilighjosi : si sculiscia u dittu cum’è un segnu di croci, si pichjitteghja cum’è si sgrana un paternostru. Si cilibreghja a gran’messa d’Instagram, si preca à San’TikTok pà cinqui sicondi di filicità. U lumu blù hà rimpiazzatu a fiamma di i candeli, è a fedi a sana : mai un sguardu alzatu, mai un surrisu rigalatu senza filtru.
Basta à fighjulà un ripastu trà amichi oghji. Ùn hè più un ripastu, hè un cuncorsu di paralisia suciali. Sò tutti quì, posti in giru à a tola, i so piatti chì si rifrettani pianu pianinu, mentri chì ognunu, capu calatu, campa in una esistenza parallela. Un ripastu di fantasimi, duva si veni à accumpagnà u so corpu, quandu chì u spiritu hè bluccatu ind’una story.
È sopratuttu, disgrazia à chì spera racoglia una stonda di grazia, una risata, un sguardu veru : ùn ci hè più nimu. L’arti di faltà a so vita hè divintatu parfizzioni. Si manca u pani caldu, a parola ghjusta, a frasa chì faci rida è chì stà in mimoria à tutti. Ma si racoglia à un pixel l’ultima publicità sibulata pà un paghju di scarpi fluorescenti.
À rombu di scrullà, ani invintatu un cuncettu novu : u doppiu ghosting. Dighjà s’ignora u sirvori, u vicinu di tola, ma ghjunghjini ancu à ignurà i propii amichi. U fantasimu mudernu ùn hà ancu bisognu à mora da spariscia. Li basta à metta i so ascultatori è d’apra una appiecazioni o dui attempu.
Eppò ci hè ancu i tarcani di a cunnaria. Aghju vistu ghjenti sorti u teleffuninu à l’appiattu mentri un intarru, cum’è sì metta un like à un postu annantu à st’ultimu paghju di scarpi era più impurtanti cà l’ultimu addiu à a so minnanna. Ma hè vera chì Sant’Instà li aviani dittu « ch’ellu ci voli à campà ogni stonda cun passioni è ùn fighjulà u passatu. »
Ma sti tonti sciarbellati, ùn sani mancu ciò chì hè di campà, campà da veru. Cunnoscini i viaghji à Bali visti annantu à TikTok, ricetti miraculi d’Instagram, è tanti è tanti chjinati di soli stampati annantu à Facebook. Ma u veru viaghju, quellu chì stà à menti, quellu ch’ùn si posta micca à si so falzi amichi o followers, un cuntrastu veru, un silenziu spartu ? Què ? Innò, ùn hè micca zombì. Pà sti zombì, u teleffuninu hè ancu divintatu un ughjettu di piacè carnali. Accarrizzani u screnu, dormini cun ellu, u basgiani, fighjulani videò cù a siconda mani in altrò…
Eccu duva ci semi. Alora, tocca à voi à essa un umanu è micca un zombì di merda.
Je ne sais pas à quel moment exact nous avons abandonné la vie réelle. Peut-être le jour où nos poches ont commencé à vibrer plus fort que nos cœurs. Aujourd’hui, nous sommes entourés d’une étrange espèce : le zombie numérique. Il est partout. Il a encore la forme humaine, il bouge vaguement, mais son âme est ailleurs, aspirée dans un écran de 6 pouces.
Les gestes sont devenus religieux : on glisse le doigt comme on ferait un signe de croix, on tapote comme on égrène un chapelet. On célèbre la grande messe d’Instagram, on prie TikTok pour cinq secondes de bonheur. La lumière bleue a remplacé la flamme des bougies, et la foi est totale : jamais un regard levé, jamais un sourire offert sans filtre.
Il n’y a qu’à regarder un dîner entre amis aujourd’hui. Ce n’est plus un repas, c’est un concours de paralysie sociale. Ils sont tous là, assis autour de la table, leurs assiettes refroidissant tranquillement, pendant que chacun, tête penchée, vit une existence parallèle. Un dîner de fantômes, où l’on vient accompagner son corps, et où l’esprit est resté coincé dans une story.
Et surtout, malheur à celui qui espère capter un moment de grâce, un éclat de rire, un vrai regard : il n’y a plus personne. L’art de rater la vie s’est perfectionné. On rate le pain chaud, le bon mot, la bourde charmante. Mais on capte au pixel près la dernière pub ciblée pour des baskets fluorescentes.
À force de scroller, on a inventé un nouveau concept : le double ghosting. Non seulement on ignore le serveur, le voisin de table, mais on arrive aussi à ignorer ses propres amis. Le fantôme moderne n’a pas besoin de mourir pour disparaître. Il lui suffit de brancher ses écouteurs et d’ouvrir son application de mèmes.
Et puis il y a les sommets de l’absurde. J’ai vu des gens sortir leur téléphone discrètement pendant un enterrement, comme si liker un post sur la dernière paire de sneakers était plus urgent que dire adieu à mamie. Sûrement qu’ils avaient vu sur Insta qu’il fallait « vivre chaque moment intensément ».
Mais vivre vraiment, ils ne savent plus ce que c’est. Ils connaissent tout des voyages à Bali vus sur TikTok, des recettes miracles d’Instagram, des couchers de soleil copiés collés sur Facebook. Mais le vrai voyage,, celui qui reste gravé dans la mémoire, celui qu’on ne poste pas à ses faux amis, la vraie conversation, le vrai silence partagé ? Ca ? Non, ce n’est pas zombie.
Pour ces zombies, le téléphone est même devenu un objet de plaisir charnel. Ils caressent l’écran, dorment avec lui, l’embrassent, regardent la vidéo la deuxième main ailleurs…
Voilà où nous en sommes. Alors, c’est à vous d’être un humain et pas un zombie de merde.
Testu: Storia Noscia